Sunt în continuare imbecil

Am spus deja aici că fac şi muzică? Nu, n-am spus. Spun acum: fac şi muzică. Sunt amator, adică ce fac sună cumva de parcă Sid Vicious ar încerca să cânte în română nişte piese inspirate de Radiohead. Sau cam aşa ceva. Pentru curioşi, câteva cântece se găsesc aici:

http://www.myspace.com/tocilescu

Accept şi laude, şi înjurături.

Nunta mută

Nu-i frumos, dar nu mă pot abţine.
În zilele următoare va apărea pe marile ecrane Nunta mută, filmul de debut al lui Horaţiu Mălăele.
Am văzut filmul în august. Cineva face rost de DVD de la Castel, ne adunăm câţiva, mâncăm nişte spaghetti, bem nişte vin, se porneşte instalaţia. Vedem următoarele:

O echipă de filmare: un operator, un băiat cu sunetul, un reporter, alţi băieţi. Merg cu microbuzul pe un drum. Opresc. Urcă George Mihăiţă. Zice o glumă. Se râde. Zice altă glumă. Se râde iar. Zice o a treia, patra, cincea, şasea, şaptea, opta glumă. Se râde în prostie. E clar: vedem o comedie.
Drumul microbuzului continuă. Ajunge undeva: un câmp. Nişte ruine industriale, o fostă fabrică, ceva. Din ruine apar nişte babe îmbrăcate în negru. Ameninţătoare. Echipa de filmare coboară din microbuz. Reporterul se uită într-o direcţie anume, vede ceva ciudat. Nu vom afla niciodată ce. Nu mai este comedie. Silent Hill, X-Files, pare să fie un film de groază. George Mihăiţă este primarul ruinelor, sau al unui sat din apropiere. Începe să povestească. Flash-back:
Anii 50. Unul şi una se fut în câmp. Nişte alţii se uită la ei: un pitic, un băiat cu o bicicletă, un copil. În fine, nu contează. Filmul continuă. Părinţii fetei vor ca ea să se căsătorească cu băiatul, că deh, aşa se cade, suntem la ţară. Acţiunea se mută într-un bar, o crâşmă sătească. Unii stau de vorbă la o masă. La altă masă, curva satului, îmbrăcată aiuritor, fără vreo legătură cu ceva, emite din când în când o filozofie. Din păcate, nu se înţelege absolut nimic, pentru că responsabilul cu sunetul este surd sau mort, ca la mai toate filmele româneşti. Ok. Lumea râde. Intră cineva şi ţipă. Lumea râde. Ăla ţipă iar (este, bănuiesc, tatăl băiatului care a futut-o pe fată, sau poate tatăl fetei, nu contează, toţi arată la fel). Se râde din nou. Alt urlet, alte hohote de râs. Who cares, sonorul este de căcat, repet. Spectatorul se enervează. Se întreabă cât a costat filmul (1,5 milioane de Euro, cică). Se întreabă dacă să plece, sau să arunce televizorul pe geam. Se linişteşte. Continuă să urmărească acţiunea (atât cât se înţelege, adică nimic).
Ok. Ăia de la masă cad la învoială: să fie nuntă! În sat apare un circ. Moment Fellini, doar că Fellini de români, cu români şi pentru români. Adică ridicol. Circul stă o noapte, apoi pleacă. Spectatorul respiră uşurat. Odată cu circul pleacă şi piticul din sat. So what. So fucking what. So nimic, pentru că aflăm că o fată din sat, care reprezintă Inocenţa, a fost violată şi ucisă. De cine? De cine? Păi, de un ofiţer sovietic, pentru că în mâna fetei se află o insignă sovietică. Aha. Şi circul? Ce legătură avea circul, şi cu ce? Niciuna, cu nimic. Şi fata? De ce ne pasă de ea? Păi nu ne pasă.
Bine.
Începe nunta. Sau nu începe: primarul satului vine însoţit de un ofiţer rus (bou să fii şi să nu-ţi dai seama că ăla a omorât Inocenţa). A murit Stalin, zice rusul, deci de azi înainte, timp de zece zile, va fi doliu naţional. Păi am tăiat porcul, spune tatăl mirelui sau al miresei, se strică până atunci, am fiert sarmalele, am jupuit puii...
Rusul, nimic. Niet Baieram. Şi pleacă.
Nunta se mută într-un grajd sau o altă încăpere mare şi fără rost. Nu se vorbeşte. Jocul este mut, ca la mimă. Într-un fel e bine, pentru că sonorul este de căcat, cum am mai spus, deci mai bine fără. În fine, scripcarii cântă pe muţeşte, cineva trage o băşină fără zgomot, etc.
La un momentdat, tatăl mirelui (sau al miresei) se ridică în picioare.
- Nuntă, băăăăăăăăăăiiiiiii!, strigă.
Şi începe nunta, vorbe, muzică, dansuri, balamuc. De afară se aude un huruit. "Un tanc", zice spectatorul. Interpreţii nu-şi dau seama ce se întâmplă. Ce o fi huruitul ăla? "Un tanc, bă, în pula mea!!!!", le spune spectatorul. Ei, nimic.
Şi bineînţeles că un tanc pătrunde prin zid. Apar soldaţii ruşi sau ce-or fi, palme, pumni, împuşcături, toţi bărbaţii din sat sunt arestaţi şi, ulterior, ucişi. Femeile rămân toate văduve.
Ne întoarcem în prezent. Una dintre babele care se apropie de echipa de filmare este chiar mireasa. Ne dăm seama după un detaliu atât de cretin încât nu îl pot numi. Reporterul vrea să îi ia un interviu, dar baba este surdă.
The end.

Pe bune.
Nu, filmul nu este prost.
Este jenant. Mi-a fost tot timpul ruşine pentru toţi cei care au participat. Îmi pare rău pentru ei. Îmi pare rău pentru mine. Îmi pare rău pentru cele 1,5 milioane de Euro.
Chiar îmi pare rău.

Elbow

Văd cam două-trei concerte pe an. Uneori mai puţine, depinde de an. Ieri am fost la Elbow. Elbow sunt nişte băieţi din Manchester, probabil ceva mai în vârstă decât mine. Concertul, superb. Cea mai bună piesă, "Leaders of the Free World", în care este vorba despre George W. Bush. De rău, bineînţeles. Şi totuşi a fost ok. Ei au o părere, eu alta, dar a fost ok. Mă aşteptam să mă revolt, dar nu m-am revoltat. Democraţie. Ei cu părerea lor, eu cu a mea.
Recomand. Şi Elbow, şi democraţia.

Deci

Deci nimic. Nu mai incepeţi propoziţiile cu "deci". Nu se poate vorbi aşa. Nu se poate scrie aşa. Nu e corect. Nu e frumos. Nu e sănătos. Raţionaţi înainte de a vorbi sau scrie.
Vă rog frumos.

Avertisment

Oameni, nu mai purtaţi tricouri cu Che Guevara şi CCCP dacă nu ştiţi ce înseamnă. Dacă ştiţi ce înseamnă, go on.
De asemenea, nu vă mai atârnaţi de gât şaluri palestiniene. Nu le puneţi nici pe cap. Sunt urâte, şi în plus, riscurile sunt incalculabile.
Obiectele menţionate pot fi însă folosite pe post de cârpă (de exemplu, puteţi şterge podeaua cu ele, dacă le udaţi în prealabil) sau veceu pentru un animal de casă (iepure, hamster, şoarece alb).
Mulţumesc.

Eno & Byrne sau invers

10

Posibil să fie folositor cuiva ce urmează să scriu. Sper că da.
Aşadar:
Cele mai bune zece albume ale anului 2008, care nu s-a terminat, ba chiar dimpotrivă, sunt (în dezordine):

TV On The Radio - Dear Science

Portishead - Third

The Walkmen - You & Me

The Black Keys - Attack and Release

Elbow - The Seldom Seen Kid

Tricky - Knowle West Boy

The Breeders - Mountain Battles

Black Francis - SVN Fingers

Tindersticks - The Hungry Saw

Dengue Fever - Venus On Earth

Stephen Malkmus & The Jicks - Real Emotional Trash

D.M.

Să comparăm cariera unei formaţii oarecare cu o pulă. În tinereţe, stă sculată mai mereu, vrea să experimenteze, să intre în locuri, să fie suptă... în fine, nu se poate plânge de lipsă de activitate (chiar dacă aceasta implică mâna posesorului pulii). Anii trec, pula se maturizează, mai mult se pişă decât se fute, pielea se zbârceşte, sperma devine o zeamă apoasă, urât mirositoare. În cele din urmă, pula nu mai foloseşte la nimic, urina părăseşte corpul printr-un tub, pula ar putea fi tăiată şi aruncată la gunoi, dacă posesorul nu ar fi ataşat sentimental de ea.

Ei, cam aşa e şi cu formaţiile rock: Rolling Stones, rămăşiţele de la Led Zep, babacii care au fost Pink Floyd (şi care au început şi ei să moară), Ozzy Osbourne... n-are rost să-i mai înşir pe toţi.

Cam pe acest făgaş intrase şi Metallica: în Anii 80, glorie, forţă, inspiraţie, talent, sudoare - pe scurt, cea mai bună formaţie de metal. Ajungem în 91: albumul Metallica (de altfel foarte bun) conţine deja balade, mult mai puţine solouri, producţia e destul de mainstream. Mulţi din fanii vechi întorc, scârbiţi, spatele formaţiei. Apar fani noi, nu neapărat rockeri, dar le place Nothing Else Matters, le place The Unforgiven, în fine, nişte baladişti, care de altfel ascultă şi Scorpions, şi GNR.

Bun. Anii trec. Metallica scot alte albume: Load, Reload, St. Anger. Fiecare mai prost, mai apos, mai domol decât cel dinainte. Lumea se prinde că formaţia e pe cale să dea colţul, fiind deja o umbră, o fantomă, total lipsită de importanţă. Un tâmplar le pregăteşte coşciugul, un sculptor face o piatră de mormânt. RIP Metallica, scrie pe ea.

2008. Cei de la Metallica sunt conştienţi de situaţie. Se adună în studio, lucrează la următorul album. Au schimbat producătorul, înlocuindu-l pe Bob Rock, cel care a produs ultimele patru albume, cu Rick Rubin, cel care la readus la viaţă pe Johnny Cash (American Recordings, 1994), i-a produs pe Slayer, Beastie Boys, Run DMC şi, last but not least, genialul Blood Sugar Sex Magik, al Red Hot Chili Peppers.

Şi ce zice Rubin? Back to basics, băieţi. Pe cine interesează lăbărelile voastre, balade, miorlăieli, plângăciuni? Pe mine nu. Vreau solouri, vreau cântece care să ţină opt-nouă minute, vreau forţă, violenţă, vreau muzică pe care să-mi bat nevasta, copiii, vecinii, părinţii, vreau heavy metal, bă băieţi.
Acum, Metallica ar fi putut fi deja morţi pe dinăuntru, ar fi putut fi nişte carcase cu chitări atârnate de gâturi, i-ar fi putut trage un şut în cur producătorului, ar fi putut zice "nu, noi vrem să fim populari şi iubiţi, să vină copii de 14 ani la concertele noastre, vrem să fim Britney Spears a hard rock-ului".
Dar nu. Oamenii au băgat sculele în priză, şi-au acordat instrumentele, s-au lins pe buze, toboşarul a bătut de două ori bass drum-ul şi s-au pus pe treabă.

Rezultatul este Death Magnetic, cel mai tare, rapid şi brutal album de la ...And Justice For All încoace. Dacă vă place Metallica (albumul, ăla cu coperta neagră şi care începe cu Enter Sandman), nu-l luaţi. Dacă nu, da.

Dengue Fever

Mă pricep la muzică. Nu mă pricep la motociclete, la baschet, la ştiinţe naturale, dar la muzică da. Ascult lucruri diverse, de la Palestrina la Laura Branigan, de la Wu Tang Clan la The Walkmen, de la Morphine la Codeine.
Asta aşa, ca să mă laud şi ca să arăt cât de vaste îmi sunt cunoştinţele. Ascult aproape tot, în afară de manele, pe care nu le ascult nici măcar în glumă, şi de Free Jazz, care nu îmi place (deşi înţeleg ideea).
Acum câteva ore, ascultam Radio Paradise, un post de radio din America care se poate asculta pe net, adică numai pe net.
Vezi www.radioparadise.com . Merită.
În fine, dar nu vroiam să mă laud pe mine, ci pe altcineva.
Lucru rar, dar în fine...
Ascultam, deci, Radio Paradise, când am auzit ceva foarte, foarte straniu. O formaţie, mă informa Winamp, numită Dengue Fever. Cântecul era un fel de rock, dar un fel de rock pe care nu îl ştiam, pentru că solista vocală cânta într-o limbă nouă pentru mine. Am dat un search pe google şi am aflat următoarele: Dengue Fever sunt o formaţie din Los Angeles, formată din nişte băieţi Los Angeleşteni, iar fata de la voce este din Cambodgia, şi cântă în limba ţării ei. Formaţia cântând pe primele albume doar versiuni cover ale unor piese psihedelice cambodgiene din anii 60.
Şi muzica, trebuie să spun, este căcătoare. Prin diverse mijloace, în mai puţin de două ore am făcut rost de toate cele trei albume pe care le-au scos până acum. Piesa de rezistenţă este 22 Nights, de pe albumul Dengue Fever. Căutaţi, şi veţi găsi. Dacă nu veţi găsi, căutaţi alte piese, sunt toate foarte bune.
O să vedeţi.

Sunt imbecil

Bun, deci să admitem că sunt un imbecil. De ce sunt imbecil? Simplu:
Presupunând că după tevatura cu Eu et al. blogul ăsta a înregistrat o creştere substanţială de vizitatori (lucru pe care, ce-i drept, nu am cum să-l ştiu, fiind, cum am declarat la început, imbecil), atunci se pune întrebarea ce văd bieţii oameni aici.
Şi ce văd?
Nişte vorbe aruncate-n vânt, nişte texte oarecare, când ei poate că de fapt ar fi vrut să afle ceva despre mine.
Sau sunt nu numai imbecil, ci şi megaloman. Foarte posibil.
Dar să admitem, iarăşi, că cineva vizitează blogul ăsta pentru că a auzit de mine, a auzit că am scris Eu et al., şi vrea să vadă ce-i de capul meu.
Ei bine, bietul om nu va afla nimic, pentru că sunt imbecil.
Aşa că anunţ (se pare că trăiesc unul din rarele momente de inteligenţă) că nu am scris doar o carte, ci două. A doua se cheamă Carne Crudă, a apărut la editura Brumar şi este, dacă memoria nu mă înşeală, un roman pornografic. Ok, de fapt este mai mult de atât, este o carte despre dragoste, dacă vreţi, dar şi despre sex. Foarte mult sex.
Şi dacă aş fi zis asta mai din vreme, probabil că acum s-ar fi vândut mai mult de 48 de exemplare din 220.
Dar n-am zis, pentru că sunt imbecil.
Mă rog, nobody's perfect.

For the record:

1. Sunt fiul, nu fratele regizorului Alexandru Tocilescu (ar fi absurd, cred, să fiu fratele lui şi să ne cheme pe amândoi Alexandru). Ce-i drept, taică-meu are şi un frate, dar fratele respectiv are alt prenume. În plus, este un domn în vârstă şi din câte ştiu nu apreciază în mod deosebit scrierile mele.

2. Referitor la articolul din Gardianul: volumul Eu et al. este o carte de proze scurte şi nu un roman. Diferenta dintre un roman si un volum de proză scurtă ar trebui să fie cunoscută publicului (şi, deşi sună răutăcios, autorului articolului), deci nu insist asupra ei.

3. Anumite proze din Eu et al. sunt, într-adevăr, pornografice, dacă prin asta se înţelege faptul că conţin descrieri mai mult sau mai puţin corecte ale actului sexual. Totuşi ele nu sunt şi vulgare. Iarăşi, diferenţa dintre sex şi vulgaritate ar trebui să fie cunoscută.

4. Consider afirmaţia purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Şcolar, l-am numit pe domnul Marian Banu, care este de părere că "deopotrivă şi editura este vinovată că pune pe piaţă asemenea maculatură de prost gust", deplasată, prejudicioasă şi departe de subiect. Ar fi interesant de aflat dacă domnul Banu mi-a citit cartea, şi ce anume i s-a părut a fi de prost gust. Din partea purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Şcolar, m-aş aştepta la afirmaţii mai...
Ba nu, de ce să mint. Exact la asta mă aşteptam.

5. Recunosc că am o parte de vină în alegerea coperţii.
Era o seară de miercuri şi mă uitam la fotbal la televizor. Fiind miercuri, se transmitea probabil un meci din Liga Campionilor. În pauză, mi-am verificat mailurile. Unul era de la editorul meu şi conţinea două ataşamente. Editorul mă întreba pe care dintre coperţi aş prefera-o. Am deschis primul ataşament, un jpeg cu coperta care a văzut lumina tiparului. În fine, mi-am zis, să vedem şi a doua propunere. Era acelaşi desen cu copii, dar pe fond verde, nu galben. "Răspunde-mi până mâine", mă ruga editorul. "Ia-o pe aia galbenă", am răspuns.
Deşi, dacă era după mine, pe copertă ar fi fost o poză cu Adrian Mutu care execută o lovitură liberă de la vreo 25 de metri de poartă, iar zidul ar fi fost format din şase femei goale.

Cum spuneam, for the record.

Zic, zici

Dacă nu aţi ajuns aici întâmplător, ci pentru că aţi văzut emisiunea lui Mircea Badea sau aţi citit ceva undeva şi aveţi o stare sufletească pe care vreţi neapărat să mi-o comunicaţi, cel mai simplu ar fi să-mi trimiteţi un mail la alex@tocilescu.de .

Third

A apărut Portisheadul nou, numit simplu Third (poate pentru că este al treilea lor album, nu ştiu). Eveniment mult aşteptat, aş spune, pentru că albumul anterior a apărut în 1997. Acum 11 ani.
Greu de zis dacă albumul e bun sau prost sau foarte bun sau foarte prost. Greu de spus, pentru că nu am mai auzit niciodată aşa ceva. Oricum, se poate spune că este neobişnuit, nou şi foarte, foarte curajos. Single-ul, Machine Gun, seamănă cumva cu Kraftwerk şi altcumva cu muzica din primul Terminator: analog, minimalist şi straniu. Poate fi găsit pe Youtube. Vedeţi.

Să votăm! Să votăm!

Din motive necunoscute, galeria Saatchi din Londra a oferit persoanelor interesate posibilitatea de a vota online pentru cel mai bun artist al secolului 20. Printre candidaţii propuşi de Saatchi se află sau afla şi un român: Brâncuşi. Ca de obicei când un român este propus pentru ceva, poporului i se comunică faptul şi este invitat la vot. Şi bineînţeles că 630 de milioane de români s-au dus pe site-ul galeriei Saatchi şi l-au votat pe Brâncuşi. Englezilor nu le-a plăcut treaba, părându-li-se că românii n-au înţeles exact scopul votului. Care era, amintesc aici, să fie votat cel mai bun artist al secolului 20. Nu cel mai român. Cel mai bun. Desigur că un englez care ar ajunge pe site-ul respectiv ar vota pentru artistul său preferat: Dali, Schiele, Picasso etc. Un român ar vota pentru un român, ceea ce s-a şi întâmplat. Cum fair play-ul înseamnă mult în Anglia, administratorii site-ului l-au degradat pe Brâncuşi. Gest, la urma urmei, corect. Probabil că jumătate din cei care îl votaseră oricum nu ştiau cine este şi ce a făcut. Însă românul s-a supărat. Românul s-a simţit nedreptăţit. Românul a început să facă gură, să înjure, să ameninţe. Vedeţi aici:

http://www.saatchi-gallery.co.uk/blogon/drupal/?q=node/26069

De exemplu:

"You, the western states, offend the muslims, offend the serbs and now offend the romanians! And you want to live safe in your towns?!"

Sau:

"Why matters so much the nationality of the artist who's on the 1st place?? I know it's hard for U.K. not haveing any artist as good as Brancusi."

Sau (de la Cosmin Dumitrescu):

"From my point of view ...FUCK YOU and your poll."

Ăştia suntem. Ăştia am fost. Ăştia vom fi.
Amin.

432

- Dragă Blog...
- Zi-mi pe nume: Grigore, mă rugă blogul.
Era ora doişpe şi ceva dimineaţa, abia mă trezisem, băusem un ness, căutasem ceva de mâncare, nu-mi plăcuse nimic din ce văzusem în bucătărie, mă aşezasem în faţa computerului cu o senzaţie de neîmplinire, de parţialitate.
- Bine. Deci: dragă Grigore...
- Da, zise blogul.
- Nu mă întrerupe. Dragă Grigore, am văzut acum câteva...
- Scuze, zise blogul, am doar o mică întrebare: ce e muzica asta care se aude la tine?
- Celentano, am zis. Adriano Celentano. Un italian. Albumul e din anii 60...
- Aha, mersi. Gata, acuma tac.
- Ok, am zis. Cum spuneam: acum câteva zile am văzut 432, filmul lui Mungiu. Adică am încercat să-l văd, l-am oprit după douăzeci de minute, era foarte plictisitor...
- De ce? întrebă Grigore.
- Pentru că... pentru că ştiam ce avea să se întâmple, nu mă interesa din cale afară, şi pe deasupra totul se întâmpla foarte încet. Dar nu de aia l-am oprit; am mai văzut filme plictisitoare, mă descurc... Nu, problema este că filmul ăsta este foarte, foarte prost. Mai ales actorii. Adică actriţele, că n-am ajuns până la intrarea lui Vlad Ivanov. Am dat fast forward şi m-am uitat şi la scena cu el, recunosc, dar fetele alea două joacă atât de prost încât Ivanov nici nu se vede. Vorbesc prea repede, de parcă regizorul le-ar fi zis "avem peliculă pentru 120 de minute, dar text pentru 160", cu o intonaţie aiurea, nici un om normal nu vorbeşte aşa. Şi caracterele, cel puţin ăla interpretat de fata care arată cât de cât ok, Găbiţa, dar de fapt şi celălalt, nu sunt credibile. Nu intru în amănunte, dragă Grigore, dar dacă pe mine, ca simplu spectator, Găbiţa mă scoate din sărite după două minute, atunci cealaltă fată, care trăieşte cu ea de vreme bună, se pare, ar fi trebuit s-o omoare de mult...
- Aha, zise Grigore.
Nu-l interesa de loc.
- Bine bă, am zis supărat. Atunci nu-ţi mai povestesc nimic.
Grigore adormise. "Aha"-ul de mai dinainte fusese de fapt doar un sforăit.

Turn back time

De fapt, de ce nu mai scrie nimeni poezii patriotice? De ce nu se mai ţine Cântarea României? Nu ne mai iubim ţara? Nu ne mai place s-o cântăm? Nu-i într-un fel păcat? Tare aş vrea să aud, măcar o dată

"Ne eşti conducător iubit, Traian Băsescu,
Şi navigăm sub steagul tău neînfricaţi..." (etc.)

Propun, aşadar.

Locul doi

Am uitat să menţionez că acum un an am trimis un scenariu la concursul de scenarii din cadrul TIFF. Nu am câştigat, din păcate, dar am ieşit pe locul doi, ceea ce a dus la apariţia scenariului pe liternet.ro . Mai precis aici:

http://editura.liternet.ro/carte/244/Iulia-Rugina-Oana-Rasuceanu-Ana-Agopian-Alex-Tocilescu/Captivi-de-Craciun--Diapozitiv.html

Da, şi?
Şi nimic.

Ce? Cui?

Cam părăginit blogul ăsta, mormăi eu sorbind o gură de cafea. Da' nu-i păcat? Atâta spaţiu care stă gol, şi când te gândeşti că copiii din Africa n-au nici pâine, nici grăunţe, darmite un blog personal... Şi ce să fac, mă întreb. Să scriu ceva serios nu vreau, că mi-e lene. Bine, îmi zic, să ofer atunci lumii o poezie. Iat-o:


Poezie

Am o stea în buzunar

Am o buză în pahar

Am o faţă de tâlhar

Am o marcă şi-un dolar

Şi în submarin solar

Plutesc singur prin estuar

Ca-n tabloul lui Renoir.

Termin poezia. Şi acum? Bănuind că vorbesc singur, sau în cel mai bun caz cu masca în care scriu, mă dau bătut pe noaptea de azi. Noapte bună, Alex, îmi zic.
Noapte bună, îmi răspund.