În contra, dar nu din principiu

Ca să nu rămâie repetentă şi anul acesta, presa din România a decis că literatura română merită un premiu Nobel şi a lansat o campanie stranie, în care a reuşit să convingă câteva mii de români că da, într-adevăr literatura română merită un premiu Nobel. S-a făcut şi un sondaj, întrebarea fiind “Pe cine ar trebui să propunem la premiul Nobel?”. Alesul poporului a fost Mircea Cărtărescu. Ar fi fost foarte bine să îl primească; poate că odată obţinut acest premiu, jurnaliştii români vor înceta să se ia de câte un biet membru al academiei Suedeze aflat în vizită în ţara noastră, căreia i-a fost adresată cu o nepoliteţe caracteristică întrebarea “De ce nu am luat nici un Nobel până acum?”. Omul s-a eschivat cum a putut, zicând că nu prea a fost propus nimeni. Avea şi el dreptate. Totuşi stau şi mă întreb: asta o fi problema? Presa pretinde că da. Are dreptate? Nu. De ce? Dintr-un motiv destul de simplu, şi anume simplul fapt că mai există şi alţi scriitori. În mod ciudat, nimeni nu pare să se întrebe dacă Mircea Cărtărescu merită premiul mai mult, mai puţin, sau în exact aceeaşi măsură ca de exemplu Cormac McCarthy, Philip Roth, Kazuo Ishiguro sau Ian McEwan. Ceea ce dovedeşte că scopul campaniei nu a fost promovarea unui talent, ci promovarea unui român.

Însă ce mă irită şi mai tare este părerea absolut eronată a celor care se luptă pentru un Nobel românesc că un premiu pentru literatură se reflectă cumva, adică pozitiv, şi asupra ţării de baştină a premiatului.Ei bine, nu prea! Premiul pentru literatură este poate cel mai individual dintre toate; el este acordat unei persoane care nu se reprezintă decât pe ea însăşi, care nu îl merită decât datorită eforturilor proprii.Poţi să fii scriitor oriunde, îţi trebuie doar creion sau pix şi hârtie, sau eventual un computer, în ţările mai avansate. Nu-i nici o şmecherie să scrii o poveste. Serios. Încercaţi. În cel mai rău caz poate ieşi proastă. Dar o poţi scrie la fel de bine în Albania, Ghana, Mexic sau Tuvalu. Şi în consecinţă poţi primi premiul Nobel indiferent de locul în care te-ai născut sau ai scris. Asta nu spune mai nimic despre acel loc. Mult mai important ar fi pentru România un Nobel serios, cum ar fi în chimie, fizică sau medicină. Astea da premii, asta da reputaţie. Pentru că un premiu pentru fizică înseamnă că în ţara din care vine premiatul se face o şcoală serioasă, care l-a format pe fericitul câştigător; iar dacă acesta mai şi lucrează acolo şi nu la Harvard sau Princeton, atunci reiese că se bagă bani grei în cercetare. Firmele din vest se bucură, se duc în ţara respectivă şi deschid nişte laboratoare. Ceea ce înseamnă mai multă cercetare, alte eventuale descoperiri, premii, glorie, etc. Vezi Israelul, în care zeci de companii barosane, de la Microsoft la Motorola, şi-au deschis laboratoare de cercetare. Aşa că preferabilă ar fi o petiţie către guvern, preşedinte sau cine se nimereşte să aibă un cuvânt de spus la buget, în care onorata instituţie să fie rugată să înzecească bugetul pentru învăţământ, să înmiiască bugetul pentru cercetare, să le ia scriitorilor terasa aia drăguţă din spate de la Amzei şi să le-o dea biologilor, să facă din Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru o Sală a Microscoapelor sau a Centrifugilor. Dacă nu se reuşeşte asta şi vrem în continuare un Nobel, poate fi rugat domnul Băsescu să meargă în Israel şi să facă pace între cei care se învrăjbesc pe-acolo. Sau, dacă nici asta nu merge, trimitem nişte băieţi de nădejde să le fure iranienilor bomba atomică. Primim premiul Nobel pentru pace, bun şi ăla, ne dăm mari cu el, îl punem în vitrină în sala de sosiri de pe Otopeni şi peste câteva luni i-l vindem lui Becali, că sigur o să îl vrea.

Dacă nu îl fură cineva între timp, bineînţeles.