Posibil să fie folositor cuiva ce urmează să scriu. Sper că da.
Aşadar:
Cele mai bune zece albume ale anului 2008, care nu s-a terminat, ba chiar dimpotrivă, sunt (în dezordine):
TV On The Radio - Dear Science
Portishead - Third
The Walkmen - You & Me
The Black Keys - Attack and Release
Elbow - The Seldom Seen Kid
Tricky - Knowle West Boy
The Breeders - Mountain Battles
Black Francis - SVN Fingers
Tindersticks - The Hungry Saw
Dengue Fever - Venus On Earth
Stephen Malkmus & The Jicks - Real Emotional Trash
Monday, September 29, 2008
Wednesday, September 24, 2008
D.M.
Să comparăm cariera unei formaţii oarecare cu o pulă. În tinereţe, stă sculată mai mereu, vrea să experimenteze, să intre în locuri, să fie suptă... în fine, nu se poate plânge de lipsă de activitate (chiar dacă aceasta implică mâna posesorului pulii). Anii trec, pula se maturizează, mai mult se pişă decât se fute, pielea se zbârceşte, sperma devine o zeamă apoasă, urât mirositoare. În cele din urmă, pula nu mai foloseşte la nimic, urina părăseşte corpul printr-un tub, pula ar putea fi tăiată şi aruncată la gunoi, dacă posesorul nu ar fi ataşat sentimental de ea.
Ei, cam aşa e şi cu formaţiile rock: Rolling Stones, rămăşiţele de la Led Zep, babacii care au fost Pink Floyd (şi care au început şi ei să moară), Ozzy Osbourne... n-are rost să-i mai înşir pe toţi.
Cam pe acest făgaş intrase şi Metallica: în Anii 80, glorie, forţă, inspiraţie, talent, sudoare - pe scurt, cea mai bună formaţie de metal. Ajungem în 91: albumul Metallica (de altfel foarte bun) conţine deja balade, mult mai puţine solouri, producţia e destul de mainstream. Mulţi din fanii vechi întorc, scârbiţi, spatele formaţiei. Apar fani noi, nu neapărat rockeri, dar le place Nothing Else Matters, le place The Unforgiven, în fine, nişte baladişti, care de altfel ascultă şi Scorpions, şi GNR.
Bun. Anii trec. Metallica scot alte albume: Load, Reload, St. Anger. Fiecare mai prost, mai apos, mai domol decât cel dinainte. Lumea se prinde că formaţia e pe cale să dea colţul, fiind deja o umbră, o fantomă, total lipsită de importanţă. Un tâmplar le pregăteşte coşciugul, un sculptor face o piatră de mormânt. RIP Metallica, scrie pe ea.
2008. Cei de la Metallica sunt conştienţi de situaţie. Se adună în studio, lucrează la următorul album. Au schimbat producătorul, înlocuindu-l pe Bob Rock, cel care a produs ultimele patru albume, cu Rick Rubin, cel care la readus la viaţă pe Johnny Cash (American Recordings, 1994), i-a produs pe Slayer, Beastie Boys, Run DMC şi, last but not least, genialul Blood Sugar Sex Magik, al Red Hot Chili Peppers.
Şi ce zice Rubin? Back to basics, băieţi. Pe cine interesează lăbărelile voastre, balade, miorlăieli, plângăciuni? Pe mine nu. Vreau solouri, vreau cântece care să ţină opt-nouă minute, vreau forţă, violenţă, vreau muzică pe care să-mi bat nevasta, copiii, vecinii, părinţii, vreau heavy metal, bă băieţi.
Acum, Metallica ar fi putut fi deja morţi pe dinăuntru, ar fi putut fi nişte carcase cu chitări atârnate de gâturi, i-ar fi putut trage un şut în cur producătorului, ar fi putut zice "nu, noi vrem să fim populari şi iubiţi, să vină copii de 14 ani la concertele noastre, vrem să fim Britney Spears a hard rock-ului".
Dar nu. Oamenii au băgat sculele în priză, şi-au acordat instrumentele, s-au lins pe buze, toboşarul a bătut de două ori bass drum-ul şi s-au pus pe treabă.
Rezultatul este Death Magnetic, cel mai tare, rapid şi brutal album de la ...And Justice For All încoace. Dacă vă place Metallica (albumul, ăla cu coperta neagră şi care începe cu Enter Sandman), nu-l luaţi. Dacă nu, da.
Ei, cam aşa e şi cu formaţiile rock: Rolling Stones, rămăşiţele de la Led Zep, babacii care au fost Pink Floyd (şi care au început şi ei să moară), Ozzy Osbourne... n-are rost să-i mai înşir pe toţi.
Cam pe acest făgaş intrase şi Metallica: în Anii 80, glorie, forţă, inspiraţie, talent, sudoare - pe scurt, cea mai bună formaţie de metal. Ajungem în 91: albumul Metallica (de altfel foarte bun) conţine deja balade, mult mai puţine solouri, producţia e destul de mainstream. Mulţi din fanii vechi întorc, scârbiţi, spatele formaţiei. Apar fani noi, nu neapărat rockeri, dar le place Nothing Else Matters, le place The Unforgiven, în fine, nişte baladişti, care de altfel ascultă şi Scorpions, şi GNR.
Bun. Anii trec. Metallica scot alte albume: Load, Reload, St. Anger. Fiecare mai prost, mai apos, mai domol decât cel dinainte. Lumea se prinde că formaţia e pe cale să dea colţul, fiind deja o umbră, o fantomă, total lipsită de importanţă. Un tâmplar le pregăteşte coşciugul, un sculptor face o piatră de mormânt. RIP Metallica, scrie pe ea.
2008. Cei de la Metallica sunt conştienţi de situaţie. Se adună în studio, lucrează la următorul album. Au schimbat producătorul, înlocuindu-l pe Bob Rock, cel care a produs ultimele patru albume, cu Rick Rubin, cel care la readus la viaţă pe Johnny Cash (American Recordings, 1994), i-a produs pe Slayer, Beastie Boys, Run DMC şi, last but not least, genialul Blood Sugar Sex Magik, al Red Hot Chili Peppers.
Şi ce zice Rubin? Back to basics, băieţi. Pe cine interesează lăbărelile voastre, balade, miorlăieli, plângăciuni? Pe mine nu. Vreau solouri, vreau cântece care să ţină opt-nouă minute, vreau forţă, violenţă, vreau muzică pe care să-mi bat nevasta, copiii, vecinii, părinţii, vreau heavy metal, bă băieţi.
Acum, Metallica ar fi putut fi deja morţi pe dinăuntru, ar fi putut fi nişte carcase cu chitări atârnate de gâturi, i-ar fi putut trage un şut în cur producătorului, ar fi putut zice "nu, noi vrem să fim populari şi iubiţi, să vină copii de 14 ani la concertele noastre, vrem să fim Britney Spears a hard rock-ului".
Dar nu. Oamenii au băgat sculele în priză, şi-au acordat instrumentele, s-au lins pe buze, toboşarul a bătut de două ori bass drum-ul şi s-au pus pe treabă.
Rezultatul este Death Magnetic, cel mai tare, rapid şi brutal album de la ...And Justice For All încoace. Dacă vă place Metallica (albumul, ăla cu coperta neagră şi care începe cu Enter Sandman), nu-l luaţi. Dacă nu, da.
Sunday, September 21, 2008
Dengue Fever
Mă pricep la muzică. Nu mă pricep la motociclete, la baschet, la ştiinţe naturale, dar la muzică da. Ascult lucruri diverse, de la Palestrina la Laura Branigan, de la Wu Tang Clan la The Walkmen, de la Morphine la Codeine.
Asta aşa, ca să mă laud şi ca să arăt cât de vaste îmi sunt cunoştinţele. Ascult aproape tot, în afară de manele, pe care nu le ascult nici măcar în glumă, şi de Free Jazz, care nu îmi place (deşi înţeleg ideea).
Acum câteva ore, ascultam Radio Paradise, un post de radio din America care se poate asculta pe net, adică numai pe net.
Vezi www.radioparadise.com . Merită.
În fine, dar nu vroiam să mă laud pe mine, ci pe altcineva.
Lucru rar, dar în fine...
Ascultam, deci, Radio Paradise, când am auzit ceva foarte, foarte straniu. O formaţie, mă informa Winamp, numită Dengue Fever. Cântecul era un fel de rock, dar un fel de rock pe care nu îl ştiam, pentru că solista vocală cânta într-o limbă nouă pentru mine. Am dat un search pe google şi am aflat următoarele: Dengue Fever sunt o formaţie din Los Angeles, formată din nişte băieţi Los Angeleşteni, iar fata de la voce este din Cambodgia, şi cântă în limba ţării ei. Formaţia cântând pe primele albume doar versiuni cover ale unor piese psihedelice cambodgiene din anii 60.
Şi muzica, trebuie să spun, este căcătoare. Prin diverse mijloace, în mai puţin de două ore am făcut rost de toate cele trei albume pe care le-au scos până acum. Piesa de rezistenţă este 22 Nights, de pe albumul Dengue Fever. Căutaţi, şi veţi găsi. Dacă nu veţi găsi, căutaţi alte piese, sunt toate foarte bune.
O să vedeţi.
Asta aşa, ca să mă laud şi ca să arăt cât de vaste îmi sunt cunoştinţele. Ascult aproape tot, în afară de manele, pe care nu le ascult nici măcar în glumă, şi de Free Jazz, care nu îmi place (deşi înţeleg ideea).
Acum câteva ore, ascultam Radio Paradise, un post de radio din America care se poate asculta pe net, adică numai pe net.
Vezi www.radioparadise.com . Merită.
În fine, dar nu vroiam să mă laud pe mine, ci pe altcineva.
Lucru rar, dar în fine...
Ascultam, deci, Radio Paradise, când am auzit ceva foarte, foarte straniu. O formaţie, mă informa Winamp, numită Dengue Fever. Cântecul era un fel de rock, dar un fel de rock pe care nu îl ştiam, pentru că solista vocală cânta într-o limbă nouă pentru mine. Am dat un search pe google şi am aflat următoarele: Dengue Fever sunt o formaţie din Los Angeles, formată din nişte băieţi Los Angeleşteni, iar fata de la voce este din Cambodgia, şi cântă în limba ţării ei. Formaţia cântând pe primele albume doar versiuni cover ale unor piese psihedelice cambodgiene din anii 60.
Şi muzica, trebuie să spun, este căcătoare. Prin diverse mijloace, în mai puţin de două ore am făcut rost de toate cele trei albume pe care le-au scos până acum. Piesa de rezistenţă este 22 Nights, de pe albumul Dengue Fever. Căutaţi, şi veţi găsi. Dacă nu veţi găsi, căutaţi alte piese, sunt toate foarte bune.
O să vedeţi.
Subscribe to:
Posts (Atom)
