Brandul de ţară I

Venind în iarnă la Bucureşti cu o cursă Alitalia, am avut plăcerea să stau lângă o doamnă din provincie. În faţa mea se aflau alte doamne din aceeaşi provincie. În spate stăteau domnii aferenţi. Pe tot parcursul zborului, oamenii au vorbit despre sarmale. În timpul aterizării, doamna de lângă mine a urlat ca o nebună: „Tanţi! Tanţi! Uite Dacii!”. Într-adevăr, sub noi se vedeau nişte Dacii 1310. Mişto, nimic de zis, mai ales când vii de la Milano, unde n-ai parte de asemenea minunăţii ale tehnicii moderne.
Am aterizat, am coborât din avion, ne-am urcat într-un autobuz care urma să ne ducă cei treizeci de metri care ne despărţeau de terminal. Autobuzul era ok, singura problemă era că toba de eşapament era cumva pe dinăuntru. Fumul avea un gust plăcut, de moarte, ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar am răbdat, că eram în România. Cel puţin de data asta n-a trebuit să trec peste un şobolan mort, care acum două veri fusese aşternut cu gânduri prietenoase de un muncitor primitor chiar în faţa intrării în aeroport.
Povestesc astea doar aşa, apropo de nimic.
Brand de ţară, hă?

Alo! Suntem aici! Aici! În colţul de jos!

Vrem premiul Nobel. Vrem Eurovisionul. Vrem să organizăm mondiale sau europene de fotbal, sau dacă nu, atunci măcar o finală de Liga Campionilor pe un stadion care nu există încă. Un primar cu nume de stadion visa să aducă naţionala Braziliei la Bacău. Oameni de bine s-au adunat să găsească un „brand de ţară”. Etc.
Adunând şi cercetând întâmplările de mai sus am descoperit că noi, românii, vrem de fapt să fim băgaţi în seamă. Să ştie lumea de noi. Să ne dea la televizor.
Soluţia este simplă, foarte simplă: trebuiesc organizate demonstraţii în vest. Românii din diasporă trebuie să iasă pe stradă, cu panouri şi pancarde pe care să scrie: „BĂGAŢI-NE ÎN SEAMĂ!”. Sau „EXISTĂM! TRIMITEŢI CNN-UL!”. Dacă vestul continuă să se uite cu curul la noi, dăm foc ambasadei Danemarcei de la Londra, batem nişte poliţişti, aruncăm un Molotov într-un McDonald’s.
Zic că planul meu ar trebui să funcţioneze. O să-l încerc. Caut finanţare.

Mike Tyson şi Islamul

Acum câţiva ani mă uitam într-o noapte la un meci de box: Mike Tyson cu nu mai ştiu cine. Nici nu mai ştiu cine a câştigat, şi nici nu contează. Meciul era, dacă nu mă înşel, primul meci al lui Tyson după cel în care îi muşcase urechea lui Evander Holyfield. Şi după luptă, într-un interviu dat pe ring, Tyson a zis: „All I want is to be respected, man! I want respect! Respect!”
De tărăşenia de mai sus mi-am adus aminte văzând tone de musulmani împânzind străzile Düsseldorfului, Parisului, Londrei, şi cerând respect, respect pentru ei, respect pentru religia lor. Religie în al cărui nume au fost distruşi doi zgârie-nori fără de care New York-ul a ajuns de nerecunoscut, s-a dat cu bomba la Madrid şi Londra, au fost şi sunt masacraţi mii de civili în Irak şi altundeva.
Nu că aş vedea nişte paralele. Nuuuuuu.

Năpăstuiţii nu sunt destul de năpăstuiţi

Ieri, mergând pe stradă, am văzut un cerşetor (cuvântul englez „homeless” mi se pare mai potrivit) vorbind la mobil. Individul avea părul netuns şi nespălat, pantaloni de trening murdari, geacă de fâş gri, urât mirositoare, tenişi stâlciţi, şi un Nokia 5110 negru. Nasol, în ziua de azi nici măcar săracii nu mai sunt săraci, mi-am zis. Acum câteva zile, alt tip care răspândea o duhoare ucigaşă în tramvai avea la gât un MP3-player. De unde reiese că avea şi un computer. Şi probabil un ecran „flat” şi un aparat de fotografiat digital.
Capitalismul pare să funcţioneze în orice condiţii. Slavă Domnului.