În contra, dar nu din principiu

Ca să nu rămâie repetentă şi anul acesta, presa din România a decis că literatura română merită un premiu Nobel şi a lansat o campanie stranie, în care a reuşit să convingă câteva mii de români că da, într-adevăr literatura română merită un premiu Nobel. S-a făcut şi un sondaj, întrebarea fiind “Pe cine ar trebui să propunem la premiul Nobel?”. Alesul poporului a fost Mircea Cărtărescu. Ar fi fost foarte bine să îl primească; poate că odată obţinut acest premiu, jurnaliştii români vor înceta să se ia de câte un biet membru al academiei Suedeze aflat în vizită în ţara noastră, căreia i-a fost adresată cu o nepoliteţe caracteristică întrebarea “De ce nu am luat nici un Nobel până acum?”. Omul s-a eschivat cum a putut, zicând că nu prea a fost propus nimeni. Avea şi el dreptate. Totuşi stau şi mă întreb: asta o fi problema? Presa pretinde că da. Are dreptate? Nu. De ce? Dintr-un motiv destul de simplu, şi anume simplul fapt că mai există şi alţi scriitori. În mod ciudat, nimeni nu pare să se întrebe dacă Mircea Cărtărescu merită premiul mai mult, mai puţin, sau în exact aceeaşi măsură ca de exemplu Cormac McCarthy, Philip Roth, Kazuo Ishiguro sau Ian McEwan. Ceea ce dovedeşte că scopul campaniei nu a fost promovarea unui talent, ci promovarea unui român.

Însă ce mă irită şi mai tare este părerea absolut eronată a celor care se luptă pentru un Nobel românesc că un premiu pentru literatură se reflectă cumva, adică pozitiv, şi asupra ţării de baştină a premiatului.Ei bine, nu prea! Premiul pentru literatură este poate cel mai individual dintre toate; el este acordat unei persoane care nu se reprezintă decât pe ea însăşi, care nu îl merită decât datorită eforturilor proprii.Poţi să fii scriitor oriunde, îţi trebuie doar creion sau pix şi hârtie, sau eventual un computer, în ţările mai avansate. Nu-i nici o şmecherie să scrii o poveste. Serios. Încercaţi. În cel mai rău caz poate ieşi proastă. Dar o poţi scrie la fel de bine în Albania, Ghana, Mexic sau Tuvalu. Şi în consecinţă poţi primi premiul Nobel indiferent de locul în care te-ai născut sau ai scris. Asta nu spune mai nimic despre acel loc. Mult mai important ar fi pentru România un Nobel serios, cum ar fi în chimie, fizică sau medicină. Astea da premii, asta da reputaţie. Pentru că un premiu pentru fizică înseamnă că în ţara din care vine premiatul se face o şcoală serioasă, care l-a format pe fericitul câştigător; iar dacă acesta mai şi lucrează acolo şi nu la Harvard sau Princeton, atunci reiese că se bagă bani grei în cercetare. Firmele din vest se bucură, se duc în ţara respectivă şi deschid nişte laboratoare. Ceea ce înseamnă mai multă cercetare, alte eventuale descoperiri, premii, glorie, etc. Vezi Israelul, în care zeci de companii barosane, de la Microsoft la Motorola, şi-au deschis laboratoare de cercetare. Aşa că preferabilă ar fi o petiţie către guvern, preşedinte sau cine se nimereşte să aibă un cuvânt de spus la buget, în care onorata instituţie să fie rugată să înzecească bugetul pentru învăţământ, să înmiiască bugetul pentru cercetare, să le ia scriitorilor terasa aia drăguţă din spate de la Amzei şi să le-o dea biologilor, să facă din Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru o Sală a Microscoapelor sau a Centrifugilor. Dacă nu se reuşeşte asta şi vrem în continuare un Nobel, poate fi rugat domnul Băsescu să meargă în Israel şi să facă pace între cei care se învrăjbesc pe-acolo. Sau, dacă nici asta nu merge, trimitem nişte băieţi de nădejde să le fure iranienilor bomba atomică. Primim premiul Nobel pentru pace, bun şi ăla, ne dăm mari cu el, îl punem în vitrină în sala de sosiri de pe Otopeni şi peste câteva luni i-l vindem lui Becali, că sigur o să îl vrea.

Dacă nu îl fură cineva între timp, bineînţeles.

Presa noastră cea de toate zilele

Citesc într-o fiţuică care se crede ziar şi se numeşte Ziua un fel de articol despre războiul dintre Israel şi Hizbollah, sau Israel şi Liban, cum ar spune New York Times.

http://www.ziua.ro/display.php?id=204037&data=2006-07-22

În fine, articolul este cretin, şi nu avem de ce să ne mirăm; ce m-a şocat au fost ultimele rânduri:

„In fotografia pe care am selectat-o dintre numeroase alte imagini mai mult decat socante, o fetita din Israel scrie, pe un proiectil, un mesaj destinat micutilor din Liban "De la Daniela, din Israel".”

Fotografia o punteci vedea aici:

http://ontheface.blogware.com/scheiner.jpg


Cum nu sunt un tip uşor de şocat, şi am văzut la viaţa mea şi de fapt chiar în seara asta imagini mai şocante, mi-am propus să văd destre ce este vorba.
Mai întâi am studiat poza. Şi ce să vezi?!? Mesajul Danielei nu a fost redat corect de amatorii de la Ziua, el sunând de fapt cam aşa:

"to (Hezbollah leader Sheikh Hassan) Nasrallah with love from Israel and Daniele”

Sper că nu greşesc spunând că şeicul Nasrallah, şeful Hizbollah-ului, nu este chiar un prototip de „micuţ din Liban”, omul dispunând totuşi de o armată destul de serioasă, cu rachete, katiuşe, grenade, pistoale şi cine mai ştie ce alte minunăţii.

În fine, din articolul următor:

http://ontheface.blogware.com/

de pe 20 iulie 2006 aflăm că mesajul nici nu a fost scris de vreun copil, ci de vreun părinte. Copilul din poză desenează un steag israelian pe un proiectil verde şi mare.

Deşi nu sunt jurnalist, mi-au trebuit o conexiune de internet şi cinci minute ca să aflu cele de mai sus. Ăia de la Ziua au oare internet? Dacă nu, sunt dispus să le dau un modem Acer de 56 kbps, negru, mai vechi dar încă bun, cu tot cu cablu.

Ah da, încă ceva; în articol am găsit şi următoarea propoziţie:

„O petitie on-line pentru salvarea vietilor civililor si, in special a copiilor ucisi in fiecare zi in razboiul din Liban poate fi accesata pe adresa” (adresa nu contează, n.a.).

sper din tot sufletul că vieţile copiilor ucişi vor fi salvate cât mai curând. Eventual să spună papa o rugăciune, sau dacă n-are timp să roage pe un preot sau o măicuţă să zică una şi să frământe puţin nişte mătănii.

Diplomaţie

Straniu lucru, diplomaţia. Citesc în The Times (London) de mâine:

„The head of the UN nuclear watchdog said today that he could not yet confirm if Iran had enriched uranium to 3.5 per cent […].”

Este ca şi cum un poliţist ar spune: „Nu pot confirma că tipul ăla care ţine un pistol la tâmpla copilului chiar a pus gloanţe în armă.”

De parcă asta ar fi important.

Brandul de ţară I

Venind în iarnă la Bucureşti cu o cursă Alitalia, am avut plăcerea să stau lângă o doamnă din provincie. În faţa mea se aflau alte doamne din aceeaşi provincie. În spate stăteau domnii aferenţi. Pe tot parcursul zborului, oamenii au vorbit despre sarmale. În timpul aterizării, doamna de lângă mine a urlat ca o nebună: „Tanţi! Tanţi! Uite Dacii!”. Într-adevăr, sub noi se vedeau nişte Dacii 1310. Mişto, nimic de zis, mai ales când vii de la Milano, unde n-ai parte de asemenea minunăţii ale tehnicii moderne.
Am aterizat, am coborât din avion, ne-am urcat într-un autobuz care urma să ne ducă cei treizeci de metri care ne despărţeau de terminal. Autobuzul era ok, singura problemă era că toba de eşapament era cumva pe dinăuntru. Fumul avea un gust plăcut, de moarte, ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar am răbdat, că eram în România. Cel puţin de data asta n-a trebuit să trec peste un şobolan mort, care acum două veri fusese aşternut cu gânduri prietenoase de un muncitor primitor chiar în faţa intrării în aeroport.
Povestesc astea doar aşa, apropo de nimic.
Brand de ţară, hă?

Alo! Suntem aici! Aici! În colţul de jos!

Vrem premiul Nobel. Vrem Eurovisionul. Vrem să organizăm mondiale sau europene de fotbal, sau dacă nu, atunci măcar o finală de Liga Campionilor pe un stadion care nu există încă. Un primar cu nume de stadion visa să aducă naţionala Braziliei la Bacău. Oameni de bine s-au adunat să găsească un „brand de ţară”. Etc.
Adunând şi cercetând întâmplările de mai sus am descoperit că noi, românii, vrem de fapt să fim băgaţi în seamă. Să ştie lumea de noi. Să ne dea la televizor.
Soluţia este simplă, foarte simplă: trebuiesc organizate demonstraţii în vest. Românii din diasporă trebuie să iasă pe stradă, cu panouri şi pancarde pe care să scrie: „BĂGAŢI-NE ÎN SEAMĂ!”. Sau „EXISTĂM! TRIMITEŢI CNN-UL!”. Dacă vestul continuă să se uite cu curul la noi, dăm foc ambasadei Danemarcei de la Londra, batem nişte poliţişti, aruncăm un Molotov într-un McDonald’s.
Zic că planul meu ar trebui să funcţioneze. O să-l încerc. Caut finanţare.

Mike Tyson şi Islamul

Acum câţiva ani mă uitam într-o noapte la un meci de box: Mike Tyson cu nu mai ştiu cine. Nici nu mai ştiu cine a câştigat, şi nici nu contează. Meciul era, dacă nu mă înşel, primul meci al lui Tyson după cel în care îi muşcase urechea lui Evander Holyfield. Şi după luptă, într-un interviu dat pe ring, Tyson a zis: „All I want is to be respected, man! I want respect! Respect!”
De tărăşenia de mai sus mi-am adus aminte văzând tone de musulmani împânzind străzile Düsseldorfului, Parisului, Londrei, şi cerând respect, respect pentru ei, respect pentru religia lor. Religie în al cărui nume au fost distruşi doi zgârie-nori fără de care New York-ul a ajuns de nerecunoscut, s-a dat cu bomba la Madrid şi Londra, au fost şi sunt masacraţi mii de civili în Irak şi altundeva.
Nu că aş vedea nişte paralele. Nuuuuuu.

Năpăstuiţii nu sunt destul de năpăstuiţi

Ieri, mergând pe stradă, am văzut un cerşetor (cuvântul englez „homeless” mi se pare mai potrivit) vorbind la mobil. Individul avea părul netuns şi nespălat, pantaloni de trening murdari, geacă de fâş gri, urât mirositoare, tenişi stâlciţi, şi un Nokia 5110 negru. Nasol, în ziua de azi nici măcar săracii nu mai sunt săraci, mi-am zis. Acum câteva zile, alt tip care răspândea o duhoare ucigaşă în tramvai avea la gât un MP3-player. De unde reiese că avea şi un computer. Şi probabil un ecran „flat” şi un aparat de fotografiat digital.
Capitalismul pare să funcţioneze în orice condiţii. Slavă Domnului.