Brandul de ţară I

Venind în iarnă la Bucureşti cu o cursă Alitalia, am avut plăcerea să stau lângă o doamnă din provincie. În faţa mea se aflau alte doamne din aceeaşi provincie. În spate stăteau domnii aferenţi. Pe tot parcursul zborului, oamenii au vorbit despre sarmale. În timpul aterizării, doamna de lângă mine a urlat ca o nebună: „Tanţi! Tanţi! Uite Dacii!”. Într-adevăr, sub noi se vedeau nişte Dacii 1310. Mişto, nimic de zis, mai ales când vii de la Milano, unde n-ai parte de asemenea minunăţii ale tehnicii moderne.
Am aterizat, am coborât din avion, ne-am urcat într-un autobuz care urma să ne ducă cei treizeci de metri care ne despărţeau de terminal. Autobuzul era ok, singura problemă era că toba de eşapament era cumva pe dinăuntru. Fumul avea un gust plăcut, de moarte, ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar am răbdat, că eram în România. Cel puţin de data asta n-a trebuit să trec peste un şobolan mort, care acum două veri fusese aşternut cu gânduri prietenoase de un muncitor primitor chiar în faţa intrării în aeroport.
Povestesc astea doar aşa, apropo de nimic.
Brand de ţară, hă?