Sunt imbecil

Bun, deci să admitem că sunt un imbecil. De ce sunt imbecil? Simplu:
Presupunând că după tevatura cu Eu et al. blogul ăsta a înregistrat o creştere substanţială de vizitatori (lucru pe care, ce-i drept, nu am cum să-l ştiu, fiind, cum am declarat la început, imbecil), atunci se pune întrebarea ce văd bieţii oameni aici.
Şi ce văd?
Nişte vorbe aruncate-n vânt, nişte texte oarecare, când ei poate că de fapt ar fi vrut să afle ceva despre mine.
Sau sunt nu numai imbecil, ci şi megaloman. Foarte posibil.
Dar să admitem, iarăşi, că cineva vizitează blogul ăsta pentru că a auzit de mine, a auzit că am scris Eu et al., şi vrea să vadă ce-i de capul meu.
Ei bine, bietul om nu va afla nimic, pentru că sunt imbecil.
Aşa că anunţ (se pare că trăiesc unul din rarele momente de inteligenţă) că nu am scris doar o carte, ci două. A doua se cheamă Carne Crudă, a apărut la editura Brumar şi este, dacă memoria nu mă înşeală, un roman pornografic. Ok, de fapt este mai mult de atât, este o carte despre dragoste, dacă vreţi, dar şi despre sex. Foarte mult sex.
Şi dacă aş fi zis asta mai din vreme, probabil că acum s-ar fi vândut mai mult de 48 de exemplare din 220.
Dar n-am zis, pentru că sunt imbecil.
Mă rog, nobody's perfect.

For the record:

1. Sunt fiul, nu fratele regizorului Alexandru Tocilescu (ar fi absurd, cred, să fiu fratele lui şi să ne cheme pe amândoi Alexandru). Ce-i drept, taică-meu are şi un frate, dar fratele respectiv are alt prenume. În plus, este un domn în vârstă şi din câte ştiu nu apreciază în mod deosebit scrierile mele.

2. Referitor la articolul din Gardianul: volumul Eu et al. este o carte de proze scurte şi nu un roman. Diferenta dintre un roman si un volum de proză scurtă ar trebui să fie cunoscută publicului (şi, deşi sună răutăcios, autorului articolului), deci nu insist asupra ei.

3. Anumite proze din Eu et al. sunt, într-adevăr, pornografice, dacă prin asta se înţelege faptul că conţin descrieri mai mult sau mai puţin corecte ale actului sexual. Totuşi ele nu sunt şi vulgare. Iarăşi, diferenţa dintre sex şi vulgaritate ar trebui să fie cunoscută.

4. Consider afirmaţia purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Şcolar, l-am numit pe domnul Marian Banu, care este de părere că "deopotrivă şi editura este vinovată că pune pe piaţă asemenea maculatură de prost gust", deplasată, prejudicioasă şi departe de subiect. Ar fi interesant de aflat dacă domnul Banu mi-a citit cartea, şi ce anume i s-a părut a fi de prost gust. Din partea purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Şcolar, m-aş aştepta la afirmaţii mai...
Ba nu, de ce să mint. Exact la asta mă aşteptam.

5. Recunosc că am o parte de vină în alegerea coperţii.
Era o seară de miercuri şi mă uitam la fotbal la televizor. Fiind miercuri, se transmitea probabil un meci din Liga Campionilor. În pauză, mi-am verificat mailurile. Unul era de la editorul meu şi conţinea două ataşamente. Editorul mă întreba pe care dintre coperţi aş prefera-o. Am deschis primul ataşament, un jpeg cu coperta care a văzut lumina tiparului. În fine, mi-am zis, să vedem şi a doua propunere. Era acelaşi desen cu copii, dar pe fond verde, nu galben. "Răspunde-mi până mâine", mă ruga editorul. "Ia-o pe aia galbenă", am răspuns.
Deşi, dacă era după mine, pe copertă ar fi fost o poză cu Adrian Mutu care execută o lovitură liberă de la vreo 25 de metri de poartă, iar zidul ar fi fost format din şase femei goale.

Cum spuneam, for the record.

Zic, zici

Dacă nu aţi ajuns aici întâmplător, ci pentru că aţi văzut emisiunea lui Mircea Badea sau aţi citit ceva undeva şi aveţi o stare sufletească pe care vreţi neapărat să mi-o comunicaţi, cel mai simplu ar fi să-mi trimiteţi un mail la alex@tocilescu.de .

Third

A apărut Portisheadul nou, numit simplu Third (poate pentru că este al treilea lor album, nu ştiu). Eveniment mult aşteptat, aş spune, pentru că albumul anterior a apărut în 1997. Acum 11 ani.
Greu de zis dacă albumul e bun sau prost sau foarte bun sau foarte prost. Greu de spus, pentru că nu am mai auzit niciodată aşa ceva. Oricum, se poate spune că este neobişnuit, nou şi foarte, foarte curajos. Single-ul, Machine Gun, seamănă cumva cu Kraftwerk şi altcumva cu muzica din primul Terminator: analog, minimalist şi straniu. Poate fi găsit pe Youtube. Vedeţi.

Să votăm! Să votăm!

Din motive necunoscute, galeria Saatchi din Londra a oferit persoanelor interesate posibilitatea de a vota online pentru cel mai bun artist al secolului 20. Printre candidaţii propuşi de Saatchi se află sau afla şi un român: Brâncuşi. Ca de obicei când un român este propus pentru ceva, poporului i se comunică faptul şi este invitat la vot. Şi bineînţeles că 630 de milioane de români s-au dus pe site-ul galeriei Saatchi şi l-au votat pe Brâncuşi. Englezilor nu le-a plăcut treaba, părându-li-se că românii n-au înţeles exact scopul votului. Care era, amintesc aici, să fie votat cel mai bun artist al secolului 20. Nu cel mai român. Cel mai bun. Desigur că un englez care ar ajunge pe site-ul respectiv ar vota pentru artistul său preferat: Dali, Schiele, Picasso etc. Un român ar vota pentru un român, ceea ce s-a şi întâmplat. Cum fair play-ul înseamnă mult în Anglia, administratorii site-ului l-au degradat pe Brâncuşi. Gest, la urma urmei, corect. Probabil că jumătate din cei care îl votaseră oricum nu ştiau cine este şi ce a făcut. Însă românul s-a supărat. Românul s-a simţit nedreptăţit. Românul a început să facă gură, să înjure, să ameninţe. Vedeţi aici:

http://www.saatchi-gallery.co.uk/blogon/drupal/?q=node/26069

De exemplu:

"You, the western states, offend the muslims, offend the serbs and now offend the romanians! And you want to live safe in your towns?!"

Sau:

"Why matters so much the nationality of the artist who's on the 1st place?? I know it's hard for U.K. not haveing any artist as good as Brancusi."

Sau (de la Cosmin Dumitrescu):

"From my point of view ...FUCK YOU and your poll."

Ăştia suntem. Ăştia am fost. Ăştia vom fi.
Amin.

432

- Dragă Blog...
- Zi-mi pe nume: Grigore, mă rugă blogul.
Era ora doişpe şi ceva dimineaţa, abia mă trezisem, băusem un ness, căutasem ceva de mâncare, nu-mi plăcuse nimic din ce văzusem în bucătărie, mă aşezasem în faţa computerului cu o senzaţie de neîmplinire, de parţialitate.
- Bine. Deci: dragă Grigore...
- Da, zise blogul.
- Nu mă întrerupe. Dragă Grigore, am văzut acum câteva...
- Scuze, zise blogul, am doar o mică întrebare: ce e muzica asta care se aude la tine?
- Celentano, am zis. Adriano Celentano. Un italian. Albumul e din anii 60...
- Aha, mersi. Gata, acuma tac.
- Ok, am zis. Cum spuneam: acum câteva zile am văzut 432, filmul lui Mungiu. Adică am încercat să-l văd, l-am oprit după douăzeci de minute, era foarte plictisitor...
- De ce? întrebă Grigore.
- Pentru că... pentru că ştiam ce avea să se întâmple, nu mă interesa din cale afară, şi pe deasupra totul se întâmpla foarte încet. Dar nu de aia l-am oprit; am mai văzut filme plictisitoare, mă descurc... Nu, problema este că filmul ăsta este foarte, foarte prost. Mai ales actorii. Adică actriţele, că n-am ajuns până la intrarea lui Vlad Ivanov. Am dat fast forward şi m-am uitat şi la scena cu el, recunosc, dar fetele alea două joacă atât de prost încât Ivanov nici nu se vede. Vorbesc prea repede, de parcă regizorul le-ar fi zis "avem peliculă pentru 120 de minute, dar text pentru 160", cu o intonaţie aiurea, nici un om normal nu vorbeşte aşa. Şi caracterele, cel puţin ăla interpretat de fata care arată cât de cât ok, Găbiţa, dar de fapt şi celălalt, nu sunt credibile. Nu intru în amănunte, dragă Grigore, dar dacă pe mine, ca simplu spectator, Găbiţa mă scoate din sărite după două minute, atunci cealaltă fată, care trăieşte cu ea de vreme bună, se pare, ar fi trebuit s-o omoare de mult...
- Aha, zise Grigore.
Nu-l interesa de loc.
- Bine bă, am zis supărat. Atunci nu-ţi mai povestesc nimic.
Grigore adormise. "Aha"-ul de mai dinainte fusese de fapt doar un sforăit.

Turn back time

De fapt, de ce nu mai scrie nimeni poezii patriotice? De ce nu se mai ţine Cântarea României? Nu ne mai iubim ţara? Nu ne mai place s-o cântăm? Nu-i într-un fel păcat? Tare aş vrea să aud, măcar o dată

"Ne eşti conducător iubit, Traian Băsescu,
Şi navigăm sub steagul tău neînfricaţi..." (etc.)

Propun, aşadar.

Locul doi

Am uitat să menţionez că acum un an am trimis un scenariu la concursul de scenarii din cadrul TIFF. Nu am câştigat, din păcate, dar am ieşit pe locul doi, ceea ce a dus la apariţia scenariului pe liternet.ro . Mai precis aici:

http://editura.liternet.ro/carte/244/Iulia-Rugina-Oana-Rasuceanu-Ana-Agopian-Alex-Tocilescu/Captivi-de-Craciun--Diapozitiv.html

Da, şi?
Şi nimic.

Ce? Cui?

Cam părăginit blogul ăsta, mormăi eu sorbind o gură de cafea. Da' nu-i păcat? Atâta spaţiu care stă gol, şi când te gândeşti că copiii din Africa n-au nici pâine, nici grăunţe, darmite un blog personal... Şi ce să fac, mă întreb. Să scriu ceva serios nu vreau, că mi-e lene. Bine, îmi zic, să ofer atunci lumii o poezie. Iat-o:


Poezie

Am o stea în buzunar

Am o buză în pahar

Am o faţă de tâlhar

Am o marcă şi-un dolar

Şi în submarin solar

Plutesc singur prin estuar

Ca-n tabloul lui Renoir.

Termin poezia. Şi acum? Bănuind că vorbesc singur, sau în cel mai bun caz cu masca în care scriu, mă dau bătut pe noaptea de azi. Noapte bună, Alex, îmi zic.
Noapte bună, îmi răspund.

În contra, dar nu din principiu

Ca să nu rămâie repetentă şi anul acesta, presa din România a decis că literatura română merită un premiu Nobel şi a lansat o campanie stranie, în care a reuşit să convingă câteva mii de români că da, într-adevăr literatura română merită un premiu Nobel. S-a făcut şi un sondaj, întrebarea fiind “Pe cine ar trebui să propunem la premiul Nobel?”. Alesul poporului a fost Mircea Cărtărescu. Ar fi fost foarte bine să îl primească; poate că odată obţinut acest premiu, jurnaliştii români vor înceta să se ia de câte un biet membru al academiei Suedeze aflat în vizită în ţara noastră, căreia i-a fost adresată cu o nepoliteţe caracteristică întrebarea “De ce nu am luat nici un Nobel până acum?”. Omul s-a eschivat cum a putut, zicând că nu prea a fost propus nimeni. Avea şi el dreptate. Totuşi stau şi mă întreb: asta o fi problema? Presa pretinde că da. Are dreptate? Nu. De ce? Dintr-un motiv destul de simplu, şi anume simplul fapt că mai există şi alţi scriitori. În mod ciudat, nimeni nu pare să se întrebe dacă Mircea Cărtărescu merită premiul mai mult, mai puţin, sau în exact aceeaşi măsură ca de exemplu Cormac McCarthy, Philip Roth, Kazuo Ishiguro sau Ian McEwan. Ceea ce dovedeşte că scopul campaniei nu a fost promovarea unui talent, ci promovarea unui român.

Însă ce mă irită şi mai tare este părerea absolut eronată a celor care se luptă pentru un Nobel românesc că un premiu pentru literatură se reflectă cumva, adică pozitiv, şi asupra ţării de baştină a premiatului.Ei bine, nu prea! Premiul pentru literatură este poate cel mai individual dintre toate; el este acordat unei persoane care nu se reprezintă decât pe ea însăşi, care nu îl merită decât datorită eforturilor proprii.Poţi să fii scriitor oriunde, îţi trebuie doar creion sau pix şi hârtie, sau eventual un computer, în ţările mai avansate. Nu-i nici o şmecherie să scrii o poveste. Serios. Încercaţi. În cel mai rău caz poate ieşi proastă. Dar o poţi scrie la fel de bine în Albania, Ghana, Mexic sau Tuvalu. Şi în consecinţă poţi primi premiul Nobel indiferent de locul în care te-ai născut sau ai scris. Asta nu spune mai nimic despre acel loc. Mult mai important ar fi pentru România un Nobel serios, cum ar fi în chimie, fizică sau medicină. Astea da premii, asta da reputaţie. Pentru că un premiu pentru fizică înseamnă că în ţara din care vine premiatul se face o şcoală serioasă, care l-a format pe fericitul câştigător; iar dacă acesta mai şi lucrează acolo şi nu la Harvard sau Princeton, atunci reiese că se bagă bani grei în cercetare. Firmele din vest se bucură, se duc în ţara respectivă şi deschid nişte laboratoare. Ceea ce înseamnă mai multă cercetare, alte eventuale descoperiri, premii, glorie, etc. Vezi Israelul, în care zeci de companii barosane, de la Microsoft la Motorola, şi-au deschis laboratoare de cercetare. Aşa că preferabilă ar fi o petiţie către guvern, preşedinte sau cine se nimereşte să aibă un cuvânt de spus la buget, în care onorata instituţie să fie rugată să înzecească bugetul pentru învăţământ, să înmiiască bugetul pentru cercetare, să le ia scriitorilor terasa aia drăguţă din spate de la Amzei şi să le-o dea biologilor, să facă din Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru o Sală a Microscoapelor sau a Centrifugilor. Dacă nu se reuşeşte asta şi vrem în continuare un Nobel, poate fi rugat domnul Băsescu să meargă în Israel şi să facă pace între cei care se învrăjbesc pe-acolo. Sau, dacă nici asta nu merge, trimitem nişte băieţi de nădejde să le fure iranienilor bomba atomică. Primim premiul Nobel pentru pace, bun şi ăla, ne dăm mari cu el, îl punem în vitrină în sala de sosiri de pe Otopeni şi peste câteva luni i-l vindem lui Becali, că sigur o să îl vrea.

Dacă nu îl fură cineva între timp, bineînţeles.

Presa noastră cea de toate zilele

Citesc într-o fiţuică care se crede ziar şi se numeşte Ziua un fel de articol despre războiul dintre Israel şi Hizbollah, sau Israel şi Liban, cum ar spune New York Times.

http://www.ziua.ro/display.php?id=204037&data=2006-07-22

În fine, articolul este cretin, şi nu avem de ce să ne mirăm; ce m-a şocat au fost ultimele rânduri:

„In fotografia pe care am selectat-o dintre numeroase alte imagini mai mult decat socante, o fetita din Israel scrie, pe un proiectil, un mesaj destinat micutilor din Liban "De la Daniela, din Israel".”

Fotografia o punteci vedea aici:

http://ontheface.blogware.com/scheiner.jpg


Cum nu sunt un tip uşor de şocat, şi am văzut la viaţa mea şi de fapt chiar în seara asta imagini mai şocante, mi-am propus să văd destre ce este vorba.
Mai întâi am studiat poza. Şi ce să vezi?!? Mesajul Danielei nu a fost redat corect de amatorii de la Ziua, el sunând de fapt cam aşa:

"to (Hezbollah leader Sheikh Hassan) Nasrallah with love from Israel and Daniele”

Sper că nu greşesc spunând că şeicul Nasrallah, şeful Hizbollah-ului, nu este chiar un prototip de „micuţ din Liban”, omul dispunând totuşi de o armată destul de serioasă, cu rachete, katiuşe, grenade, pistoale şi cine mai ştie ce alte minunăţii.

În fine, din articolul următor:

http://ontheface.blogware.com/

de pe 20 iulie 2006 aflăm că mesajul nici nu a fost scris de vreun copil, ci de vreun părinte. Copilul din poză desenează un steag israelian pe un proiectil verde şi mare.

Deşi nu sunt jurnalist, mi-au trebuit o conexiune de internet şi cinci minute ca să aflu cele de mai sus. Ăia de la Ziua au oare internet? Dacă nu, sunt dispus să le dau un modem Acer de 56 kbps, negru, mai vechi dar încă bun, cu tot cu cablu.

Ah da, încă ceva; în articol am găsit şi următoarea propoziţie:

„O petitie on-line pentru salvarea vietilor civililor si, in special a copiilor ucisi in fiecare zi in razboiul din Liban poate fi accesata pe adresa” (adresa nu contează, n.a.).

sper din tot sufletul că vieţile copiilor ucişi vor fi salvate cât mai curând. Eventual să spună papa o rugăciune, sau dacă n-are timp să roage pe un preot sau o măicuţă să zică una şi să frământe puţin nişte mătănii.

Diplomaţie

Straniu lucru, diplomaţia. Citesc în The Times (London) de mâine:

„The head of the UN nuclear watchdog said today that he could not yet confirm if Iran had enriched uranium to 3.5 per cent […].”

Este ca şi cum un poliţist ar spune: „Nu pot confirma că tipul ăla care ţine un pistol la tâmpla copilului chiar a pus gloanţe în armă.”

De parcă asta ar fi important.

Brandul de ţară I

Venind în iarnă la Bucureşti cu o cursă Alitalia, am avut plăcerea să stau lângă o doamnă din provincie. În faţa mea se aflau alte doamne din aceeaşi provincie. În spate stăteau domnii aferenţi. Pe tot parcursul zborului, oamenii au vorbit despre sarmale. În timpul aterizării, doamna de lângă mine a urlat ca o nebună: „Tanţi! Tanţi! Uite Dacii!”. Într-adevăr, sub noi se vedeau nişte Dacii 1310. Mişto, nimic de zis, mai ales când vii de la Milano, unde n-ai parte de asemenea minunăţii ale tehnicii moderne.
Am aterizat, am coborât din avion, ne-am urcat într-un autobuz care urma să ne ducă cei treizeci de metri care ne despărţeau de terminal. Autobuzul era ok, singura problemă era că toba de eşapament era cumva pe dinăuntru. Fumul avea un gust plăcut, de moarte, ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar am răbdat, că eram în România. Cel puţin de data asta n-a trebuit să trec peste un şobolan mort, care acum două veri fusese aşternut cu gânduri prietenoase de un muncitor primitor chiar în faţa intrării în aeroport.
Povestesc astea doar aşa, apropo de nimic.
Brand de ţară, hă?

Alo! Suntem aici! Aici! În colţul de jos!

Vrem premiul Nobel. Vrem Eurovisionul. Vrem să organizăm mondiale sau europene de fotbal, sau dacă nu, atunci măcar o finală de Liga Campionilor pe un stadion care nu există încă. Un primar cu nume de stadion visa să aducă naţionala Braziliei la Bacău. Oameni de bine s-au adunat să găsească un „brand de ţară”. Etc.
Adunând şi cercetând întâmplările de mai sus am descoperit că noi, românii, vrem de fapt să fim băgaţi în seamă. Să ştie lumea de noi. Să ne dea la televizor.
Soluţia este simplă, foarte simplă: trebuiesc organizate demonstraţii în vest. Românii din diasporă trebuie să iasă pe stradă, cu panouri şi pancarde pe care să scrie: „BĂGAŢI-NE ÎN SEAMĂ!”. Sau „EXISTĂM! TRIMITEŢI CNN-UL!”. Dacă vestul continuă să se uite cu curul la noi, dăm foc ambasadei Danemarcei de la Londra, batem nişte poliţişti, aruncăm un Molotov într-un McDonald’s.
Zic că planul meu ar trebui să funcţioneze. O să-l încerc. Caut finanţare.

Mike Tyson şi Islamul

Acum câţiva ani mă uitam într-o noapte la un meci de box: Mike Tyson cu nu mai ştiu cine. Nici nu mai ştiu cine a câştigat, şi nici nu contează. Meciul era, dacă nu mă înşel, primul meci al lui Tyson după cel în care îi muşcase urechea lui Evander Holyfield. Şi după luptă, într-un interviu dat pe ring, Tyson a zis: „All I want is to be respected, man! I want respect! Respect!”
De tărăşenia de mai sus mi-am adus aminte văzând tone de musulmani împânzind străzile Düsseldorfului, Parisului, Londrei, şi cerând respect, respect pentru ei, respect pentru religia lor. Religie în al cărui nume au fost distruşi doi zgârie-nori fără de care New York-ul a ajuns de nerecunoscut, s-a dat cu bomba la Madrid şi Londra, au fost şi sunt masacraţi mii de civili în Irak şi altundeva.
Nu că aş vedea nişte paralele. Nuuuuuu.

Năpăstuiţii nu sunt destul de năpăstuiţi

Ieri, mergând pe stradă, am văzut un cerşetor (cuvântul englez „homeless” mi se pare mai potrivit) vorbind la mobil. Individul avea părul netuns şi nespălat, pantaloni de trening murdari, geacă de fâş gri, urât mirositoare, tenişi stâlciţi, şi un Nokia 5110 negru. Nasol, în ziua de azi nici măcar săracii nu mai sunt săraci, mi-am zis. Acum câteva zile, alt tip care răspândea o duhoare ucigaşă în tramvai avea la gât un MP3-player. De unde reiese că avea şi un computer. Şi probabil un ecran „flat” şi un aparat de fotografiat digital.
Capitalismul pare să funcţioneze în orice condiţii. Slavă Domnului.